Maturat 6 luni în stejar franțuzesc. Medalie de Aur, WOW -The Italian Wine Competition 3 Stele, Vini Buoni d'Italia Vinuri din Lumea veche adaptate la epoca Lumii Noi ”Pentru noi, echilibrul este cel mai important. Amarone trebuie să-ți dea senzația de struguri copți, fără a fi dulce.”, crede Armando Castagnedi Patru frați și o mare dragoste pentru vin – așa se prezintă Armando, Paolo, Tiziano și Massimo Castagnedi, producătorii unora dintre cele mai spectaculoase vinuri din Valpolicella și Soave. Și-au asumat un rol de pionierat în complicata lume a vinului italian, mizând pe calitate și respect pentru natură. Au ieșit pe piață în 1995. Succesul a fost rapid, vinurile fiind imediat remarcate și premiate de cele mai respectate foruri italiene: Gambero Rosso, Duemilavini, Bibenda, Espresso. A urmat succesul internațional, declanșat de prima evaluare a lui Robert Parker, Wine Advocate: 93 de puncte pentru Amarone Campo dei Gigli 2003. Același Campo dei Gigli, dar 2008, a fost cel mai bun Amarone de la Vinitaly 2014, câștigându-și dreptul de a fi mai scump decât Masi Costasera 2008. Și ștacheta nu coboară. Povestea celor patru frați fantastici începe în viile tatălui lor, Antonio, dinSan Zeno di Colognola ai Colli. Au muncit de mici în vie și au moștenit neodihna unui tată care, la 87 de ani, continuă să muncească la linia de îmbuteliere. Au învățat să inoveze, lucrând ca și consultanți pentru multe podgorii cărora le-au oferit soluții salvatoare mergând de la managementul viei la alegerea butoaielor. Apoi, a venit momentul să se întoarcă acasă. Experiența acumulată le-a dat curajul să pornească pe propriul drum. În 1989 au cumpărat 30 de hectare lângă Mezzane, care, împreună cu cele 20 ale tatălui lor, au devenit Tenuta San’Antonio. Situată la locul de întâlnire a regiunilor Soave și Valpolicella, podgoria beneficiază de mediul ideal: dealuri numai bune pentru creșterea strugurilor, cu un sol bogat în calciu, calcar și cretă. Dărnicia naturii e completată de pasiunea și expertiza celor patru frați care au ajuns rapid să ocupe un loc invidiat în cercurile viticole din Italia. Provocarea de a face propriul vin nu a fost una ușoară, dar cei patru frați i-au făcut față cu brio. Erau hotărâți să-și facă un nume prin calitate și profesionalism. Decizia de a planta vițe noi alături de cele vechi și de a construi o cramă în regiunea Monte Garbi (”acru” sau ”dur”, în dialectul locului) s-a bazat pe curaj și simț al afacerilor – alte două calități de care frații Castagnedi nu duc câtuși de puțin lipsă. Chiar de la început, podgoria a fost gândită ca punte între trecut și viitor. Într-un moment în care vinul italian nu se bucura de recunoașterea internațională de azi, Valpolicella era cvasi-necunoscută, viile erau neglijate, butoaiele și pivnițele erau vechi și obosite, frații Castagnedi au făcut totul altfel: vițe plantate foarte aproape una de alta pentru a le face să concureze pentru nutrienții din sol, sistem de conducere Guyot, plante îngrijite creangă cu creangă, randament mic per plantă, culegerea manuală a ciorchinilor, selecționarea riguroasă a strugurilor și păstrarea lor în condiții de curățenie meticuloasă de la cules până în cramă, folosirea de butoaie franțuzești noi, plus maturarea la sticlă – practici comune azi, dar care, atunci, erau mai degrabă abaterea de la normă. Tradiția i-a învățat să îngrijească via cu dragoste și atenție, pentru a păstra echilibrul natural: folosesc numai îngrășăminte organice, iar pesticidele se utilizează sporadic, în cantități minime. Strugurii selecționați pentru Amarone*, Recioto și Valpolicella Ripasso își continuă coacerea, până la 3 luni, în spații mari, bine ventilate. Pariul fraților Castagnedi nu a fost ușor: să inventezi fără a face rabat la calitate, să faci cel mai bun Amarone știind că Amarone e unul dintre cele mai speciale vinuri italiene și unul dintre cele mai greu de produs, să excelezi și în vinuri albe sau rosé (Soave, Scaia), să produci vinuri rare, fără sulfiți adăugați (Télos) și să fie, toate, premiante, e un palmares de invidiat pentru cineva care a pornit la drum acum 20 de ani. Cu atât mai mult cu cât bătălia se dă în Vallis-Polis-Cellae (Valea cu multe pivnițe), denumirea latină a Valpolicellei. Dar au reușit, pentru că au stat departe de ispita cantității, au rămas fideli unor principii ferme și au ales să facă vinurile așa cum trebuie. Un exemplu de gustat și de urmat.